La sfârșit de mai, chiar în perioada în care pregătirile pentru ediția următoare a Raliului Dakar sunt în toi, am răsfoit filele poveştii celor 10 Dakar-uri terminate. În București, la Inpresso Lounge, alături de parteneri, media, prieteni și practicanți de rally-raid, s-au deslușit curiozități, iar cei prezenți au avut prilejul să vadă expuse pentru prima dată la un loc toate trofeele.
Totul a început cu vizionarea unui clip produs de organizatorul raliului, cu imagini în care s-a evidenţiat peisajul în care am concurat în deșertul saudit, și a continuat cu trecerea în revistă a celor 12 participări.
De-a lungul timpului am strâns 10 finișuri, dintre care cinci s-au încheiat cu prezențe pe podium la diverse clase, cea mai redutabilă fiind cea de acum doi ani, când am câștigat Malle Moto – Original by Motul.
Filele poveştii s-au succedat sub forma unui Q&A, iar prima pagină a fost legată de 2006, când mă se pregăteam de primul meu Dakar, după propunerea venită din partea lui Zsolt Szilveszter.
Cu siguranță în decembrie 2006, nu mă gândeam să ajung la atâtea ediții, dar atunci ce mi-am propus a fost să ajung la finiș. În ianuarie 2007, am luat startul în primul meu Dakar, și chiar asta contează pentru oricine debutează, să ajungă la finiș. Nu contează clasamentul. Mi s-a schimbat viața după acel finiș, atunci i-am cunoscut și pe partenerii cu care colaborez și în ziua de astăzi, este vorba despre Autonet. Cred că dacă prima mea participare ar fi eșuat și nu aș fi ajuns în Dakar, pe malul Lacului Roz, nu aș fi putut să revin într-o altă ediție.
În continuare, când ești întrebat de întâmplări inedite din Dakar, amintești de speciala în care ai dat benzină din motocicletă Hummer-ului lui Robby Gordon. Unde s-a întâmplat mai precis?
„Atunci nu aveam experiență nici în navigație, era totul nou pentru mine și la fiecare realimentare făceam plinul, deși nu era nevoie. Azi calculez cât mai strict pentru că este foarte important să mergi cu o motocicletă cât mai ușoară. Înainte cu 40 de kilometri de finiș, am văzut că Hummer-ul lui Robby Gordon stă undeva în dreapta, și pe el, cu o canistră în mână. Știam că mai sunt 40 de kilometri până la sosirea de probă specială și că am rezervorul din spate plin, așa că m-am oprit și i-am dat benzină. A fost fain că avea cameră pe bord și, cum am ridicat motocicleta în lumânare, chiar în fața mașinii, întâmplarea a fost filmată şi difuzată la televiziune.“
2008 a fost anul în care Dakar-ul a fost anulat și ulterior mutat în America de Sud. Cum a fost în 2009, în Argentina?
„A fost un Dakar foarte scurt pentru mine. În prima zi l-am ajutat pe coechipierul meu, pe David Casteu, căruia i-am dat roata spate și am pierdut foarte mult timp, terminând ziua pe locul 90. A doua zi am vrut să trag tare dimineața să revin în primii 20 și la kilometrul 3 am vrut să depășesc un quad, era praf foarte mare, totuși am riscat, am căzut destul de urât și am fost nevoit să abandonez. Am învățat foarte multe în acel an.“
În 2010 ai ajuns pentru prima dată în dunele albe de la Fiambala, în Argentina. Un loc în care ai mai concurat ulterior, și în alte ediții. Cum este acolo și cât de diferită este căldura din acea zonă nisipoasă în comparaţie cu cea din Africa?
„Aceste dune de la Fiambala sunt la poalele Anzilor și este cea mai călduroasă zonă în care am concurat. Sunt munți foarte înalți, se încing și mențin căldura, au fost zile în care am avut peste 40 de grade Celsius. Este o zonă total diferită de ce am văzut în Africa.“
2011 a venit cu prima victorie la clasa Maraton. Cum a fost acel an și ce anume înseamnă această clasă?
„De-a lungul a 9.000 de kilometri, cât măsoară în general Dakar-ul, îți asumi că nu schimbi piese elementare pe motocicletă, cum ar fi bascula, eșapamentul, blocul motor, cadrul. Atunci am reușit și un loc 17 în clasamentul general și asta a fost o mare realizare pentru mine.“
În Chile se află poate cea mai impresionantă coborâre din întreaga istorie a acestei competiții. Cum este să ajungi în buza acelei, hai să-i spunem, dune enorme de la Iquique și să vezi cât ai de coborât până la Pacific?
„Organizatorii ne-au spus că în acea probă, la final, când ne îndreptăm spre Iquique, vom avea o coborâre foarte abruptă și lungă de doi kilometri. Este incredibil când ești sus și te uiți unde trebuie să ajungi și vezi bivuacul atât de mic. A fost foarte spectaculos.“
În 2015 ați ajuns pentru prima dată în Bolivia și a trebuit să mergeți prin Salar de Uyuni – câmpia de sare aflată la peste 3.600 de metri altitudine, după ploaie. Ți-a fost teamă că ți se va opri motorul și nu vei mai putea continua?
„Condițiile sunt foarte neprielnice pentru Dakar, în Bolivia am găsit noroi, iar cu pneurile și cu motocicletele acestea este foarte greu. În acel Salar ai un sentiment pe care nici nu pot să-l descriu. Mergi cu 150-160 de de km/h și, neavând niciun reper, zici că mergi cu 10 km/h, simți că poți să te dai jos de pe motocicletă. Pentru că a plouat și s-a depus sare peste, a intrat peste tot apă cu sare, la contacte, și motoarele au început să se oprească. Foarte multe motociclete au avut problema asta. Mie prima dată a început să-mi pâlpâie becul de la ulei, am crezut că nu mai am presiune. M-am oprit să văd care e problema și apoi motocicleta nu a mai vrut să pornească. Eram în mijlocul salarului. După vreo cinci minute de dat la automat, a pornit și am reușit să ies. Am terminat ziua, iar după masă, în bivuac, Romeo Duicu (primul român care a terminat Dakar-ul în America de Sud – 2009), mi-a schimbat tot cablajul și am continuat, reușind să câștig a doua oară la clasa Maraton și să termin iarăși în top 20 la general.“
Au urmat două ediții, 2016 și 2017, în care nu ați ajuns în Atacama, care au fost cele mai dificile momente din acele ediții?
„În 2016, am avut foarte puține dune, ne-au dus pe drumuri de macadam și pe traseul de WRC. M-am simțit bine pe aceste trasee virajate și am reușit să obțin cel mai bun rezultat în clasamentul general, locul 14. Știind că în top 10 erau doar piloți de uzină, a fost senzațional să termin la doar o oră în spate.“
2018 a însemnat o revenire în deșertul Atacama. Ce impresie ți-a lăsat acest deșert de-a lungul anilor?
„A fost cel mai greu Dakar pentru mine, inclusiv în Atacama. Organizatorii au pregătit un traseu foarte greu, foarte fizic, cu foarte multă navigație. Am terminat pe locul 23 la general în acel an.“
În ceea ce a fost până acum ultima ediție din America de Sud, cea din 2019, ai luat startul la nici două luni după o fractură de humerus și ai fost nevoit să te retragi cu doar o zi și jumătate înainte de finiș, după ce ai parcurs mii de kilometri cu brațul nerecuperat. Cât de greu a fost în șa în condițiile acelea?
„În noiembrie 2018, la o filmare undeva lângă Brașov, cu motocicleta nou inscripționată (peste trei zile trebuia să plece în Franța să fie urcată pe vapor pentru transportul în America de Sud – n.red.), pe un traseu de motocros am căzut și mi-am rupt humerusul. Nu mi-am dat seama că s-a rupt, doar când am vrut să ridic mâna, să-mi dau jos ochelarii de pe cască, am văzut că nu o pot controla. Imediat am început să socotesc câte săptămâni mai sunt până la Dakar, deși nu știam cât timp îmi va lua să mă recuperez. Mai erau șapte săptămâni până la start. M-am accidentat într-o sâmbătă, luni m-au operat, mi-au băgat o tijă în mână, dar totuși i-am rugat pe mecanicii și prietenii mei să vină după motocicletă și dubă în Brașov și să trimitem totuși motocicleta în America de Sud. La sfârșitul lui 2018, am ajuns în Lima, Peru, am scos motocicleta din port, m-am echipat și am ieșit să văd dacă pot să mă dau totuși cu motocicleta. Am rulat un pic pe malul oceanului și am decis apoi să iau startul. În prima zi a fost o probă de 70 de kilometri și am fost nevoit să mă opresc de trei ori din cauza durerii. Mi-am spus atunci: cred că a fost cam repede, nu voi reuși să termin acest Dakar. După ce am ajuns la finiș am luat pastile de durere și am continuat luând startul și în ziua următoare, și tot așa în fiecare zi. Ajunsesem pe locul doi la Malle Moto (a fost și primul meu an când am mers fără echipă de asistență), mai erau două etape până la finiș, cel din fața mea avea un avans de vreo 10 minute și am zis să-l prind. A fost o greșeală foarte mare. În penultima etapă, la kilometrul 50 al probei speciale am căzut destul de tare și m-am lovit la același braț. Din păcate, atunci mi s-a îndoit un pic tija din mână, mi s-a spart navigația. Am mers încă 10 kilometri, dar a trebuit să mă opresc. Am luat o pastilă pentru durere, am zis că mai stau 20 de minute să-mi revin un pic și să continui apoi, să termin ziua. Dar de acolo nu am mai reușit să mă ridic. Am pus motocicleta pe cric, dar nu am mai avut forță să ridic brațul și am fost nevoit să chem elicopterul. Au venit organizatorii, m-au văzut că sunt în picioare și s-au dus direct să taie cablurile de la GPS, ca nu cumva să mă răzgândesc. Am urcat în elicopter și m-au dus în bivuac. Experiența a fost extrem de neplăcută și m-am gândit foarte mult să apăs sau nu butonul. Este o stare extrem de grea și nu pot spune cât de rău m-am simțit în acele momente.“
În 2020, Amaury Sport Organisation, organizatorul raliului Dakar, te include pe lista legendelor și participi, alături de Marcel Butuza, la o ceremonie destinată tuturor celor care au concurat pe toate cele trei continente. Tot în 2020 ajungi și pentru prima dată pe podiumul categoriei Malle Moto – Original by Motul. Te-ai gândit că poți câștiga pentru că Arabia Saudită era un teren nou pentru toți?
„În 2020, chiar la începutul raliului, au fost invitați pe scenă concurenții care au avut acel noroc de a fi prezenți în toate cele trei zone unde s-a ținut Dakar-ul, în Africa, în America de Sud și acum în Arabia Saudită. Mă bucur că am putut fi prezent în toate aceste locuri. Am mers după un an în care m-am pregătit foarte bine fizic și am pornit cu acest gând de a câștiga Original by Motul – Malle Moto, categoria fără asistență tehnică. Este cel mai important rezultat pentru mine, pentru că acesta este cel mai greu mod în care poți concura în Dakar. A fost și ceva foarte frumos pentru că s-a făcut o ceremonie de premiere dedicată, a fost intonat imnul României și a fost ceva ce nu voi uita niciodată.“
Ce înseamnă mai exact Original by Motul, cum decurge un Dakar pentru tine când ești la această categorie?
„În anii când mergeam cu echipă de asistență, mă duceam la camioanele Malle Moto și mă uitam la cei 40 de concurenți care au ales să meargă la această categorie. Mă uitam la lăzile lor, la ce piese au ales să-și ducă cu ei, m-am documentat și mi-am propus ca odată să merg și eu la această categorie. Avem o cutie de fier în care trebuie să ne încapă sculele și piesele de care avem nevoie. Acea cutie este dusă de către organizatori dintr-un bivuac în altul. În camionul lor am voie să am patru cauciucuri de schimb și două genți cu haine și cortul pe care mi-l montez în fiecare zi. Este foarte greu ca după ce faci uneori și 800 de kilometri într-o zi, să te apuci și să-ți pregătești motocicleta pentru etapa următoare și să fie și totul bine făcut.“
În iunie 2020, la un antrenament de hard enduro ai suferit un accident care s-a soldat cu o triplă fractură la piciorul drept. Cât de dificilă a fost recuperarea și cum ai făcut de ai terminat iarăși pe podium, deși trecuseră doar 7 luni de la accidentare?
„A venit pandemia și nu ne-am putut antrena câteva luni. În iunie am mers la Brașov la un antrenament și am suferit tripla fractură. Eu locuiesc în Satu Mare, dar deja cei de la Spitalul Județean din Brașov mă cunosc, din păcate. În 20 de ani de motociclism nu am avut nicio fractură și atunci în doi ani am reușit să-mi rup și mâna și piciorul, și să fie nevoie de intervenții chirurgicale. Accidentarea la picior mi-a marcat foarte mult viața. Mi-am rupt foarte rău glezna și a trebuit să umblu șase luni cu cârje. Cum era pandemie și Red Bull Romaniacs a fost mutat în toamnă, în mod normal trebuia să fie în iulie. Eu încă umblam în cârje și cu o săptămână înainte de raliu mă sună Martin Freinademetz, organizatorul, să întrebe de ce nu sunt pe listă. Îi spun de fractură, întreabă dacă mai am ghipsul pe picior, îi spun că nu și atunci zice să merg. Cu trei zile înainte de start am decis să merg totuși, m-am înscris la clasa Iron, care este una dintre cele mai ușoare. A fost important să termin și să nu întrerup acel șir lung de participări la Romaniacs. Cum am mers cinci zile la Red Bull Romaniacs și am văzut că-mi stă piciorul în cizmă, am zis să încerc să merg la Dakar. Pe ultima sută de metri am vorbit cu partenerii Autonet, Varta și cu Marcel Butuza care mi-a dat motocicleta și am reușit să merg la Dakar 2021. A fost extraordinar că am reușit să termin și să mă clasez pe doi la Malle Moto (23 la general), deși cu trei luni înainte nu credeam că voi putea lua startul.“
2022 a însemnat finișul cu numărul 10, a fost cel mai stresant Dakar, luând în calcul toate problemele tehnice?
„Țin să precizez că anterior am făcut trei Dakar-uri cu un alt model și nu am avut nicio problemă tehnică. Practic, motocicleta care a fost nouă în 2016, am mai utilizat-o și în 2017, și în 2018. Motocicleta cu care am mers în 2022 a fost cea din 2021, dar am revizuit-o complet după acea ediție. În etapa a doua am avut o problemă tehnică care m-a făcut să fiu foarte aproape de abandon. Mi s-a rupt axul de la basculă. A trebuit să reduc extrem de mult ritmul, am pierdut două ore, dar a fost important că am ajuns în bivuac. Când am vrut să schimb axul, am văzut că cel nou nu intră, pentru că totul este deplasat, iar cadrul motocicletei rupt. Nu ai voie să schimbi cadrul în timpul raliului. Am hotărât să merg așa, dar n-am spus nimănui că este cadrul rupt. Dacă vedeau organizatorii, probabil nu mă mai lăsau să iau startul în ziua următoare pentru că este totuși destul de periculos. Am rulat cu mari rețineri, când mergi cu 100-120 km/h și vezi că vine un șanț și motocicleta urmează să se comprime, stai cu frică că nu știi dacă va ține sau nu cadrul. Din fericire, am ajuns la finiș. În etapa a opta mi s-a stricat o pompă de benzină din rezervorul spate, iarăși am pierdut timp, în altă zi mi s-a înfundat filtrul de benzină.
Sperăm ca pentru ediția următoare să putem cumpăra o motocicletă nouă, însă din păcate nu se poate, așa că voi merge cu aceeași motocicletă căreia îi vom schimba cadrul și va fi complet revizuită.”
Care sunt diferențele dintre motocicleta cu care ai concurat în ultimii ani și cea din 2007, cum vezi această evoluție?
„Motocicleta din primul meu Dakar era foarte mare, cu două tobe, patru rezervoare, avea 175 kg în gol, cu vreo 30 de kg în plus. Acum, totul în zona de navigație este din carbon, pe atunci totul era din fier și aluminiu şi foarte greu de pilotat. Dar avea un cuplu mult mai mare. Organizatorii au decis să mergem toți cu motociclete până în 450 cmc, reducându-se astfel viteza de rulare. Motocicleta este mai ușoară și perioada de frânare este automat mai scurtă, iar noi nu mai suntem așa în pericol cum eram cu motocicletele mari.“
Cum decurge un an din viața ta?
„În ianuarie sunt plecat aproape toată luna la Dakar, februarie este o lună de pauză. Apoi, din martie, încep antrenamentele și competițiile. Merg la concursuri de enduro și endurocross, apoi în iulie particip la Red Bull Romaniacs, unde anul acesta voi lua startul pentru a 19-a oară. La început de vară încep și înscrierile pentru Dakar, în toamnă pregătim motocicleta și la începutul lui decembrie o duc în Franța pentru îmbarcare. Apoi vin sărbătorile și chiar în preajma Crăciunului, în ultimii ani, s-a nimerit că trebuie să fac bagajele și să plec spre Arabia Saudită.“
Vreau să le mulțumesc tuturor celor care îmi urmăresc aventura în cea mai dură competiție de anduranță din sporturile cu motor și partenerilor care mă susțin de ani de zile: Autonet, Varta și Vectra Racing!
